Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Foe

        de J. M. Coetzee

(fragment)

Traducere din limba engleză de Irina Horea

Copyright © Humanitas Fiction, 2016

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

John Maxwell Coetzee s-a născut pe 9 februarie 1940 la Cape Town, în Africa de Sud. Îşi încheie strălucit studiile de literatură engleză şi matematică la University of Cape Town în 1961, apoi se mută în Anglia, unde lucrează ca programator. Îşi ia doctoratul cu o analiză stilistică pe calculator a operelor lui Samuel Beckett la University of Texas, Austin (1965–1969), ţine cursuri de literatură la State University of New York, Buffalo, până în 1971, apoi la University of Cape Town până în 2002. Debutează cu romanul Dusklands (1974), urmat de In the Heart of the Country (1977) şi Waiting for the Barbarians (1980; Aşteptându-i pe barbari Humanitas Fiction, 2014), care îi aduce James Tait Black Memorial Prize. Publică apoi Viaţa şi vremurile lui Michael K (Life & Times of Michael K, 1983; Humanitas Fiction, 2009), distins cu Booker Prize şi Prix Femina Étranger, Foe (1986 – Jerusalem Prize, 1987), Epoca de fier (The Age of Iron, 1990 – Sunday Express Book of the Year; Humanitas Fiction, 2010) şi Maestrul din Petersburg (The Master of Petersburg, 1994 – Irish Times International Fiction Prize, 1995; Humanitas Fiction, 2008, 2015). Copilărie (Boyhood, 1997 – Humanitas Fiction, 2010) şi Tinereţe (Youth, 2002 – Humanitas Fiction, 2011) fac parte din ciclul autobiografic Scene de viaţă provincială (Scenes from Provincial Life). Militant pentru drepturile animalelor, Coetzee publică în 1999 volumul The Lives of Animals. Romanul Dezonoare (Disgrace, 1999; Humanitas Fiction, 2011) îi aduce un nou Booker Prize, iar Elizabeth Costello (2003; Humanitas Fiction, 2015) şi Slow Man (2005) se bucură de o foarte bună receptare. În 2007 apare Jurnalul unui an prost (Diary of a Bad Year; Humanitas Fiction, 2009, 2015), în 2009 – Miezul verii (Summertime; Humanitas Fiction, 2012), ultimul volum din ciclul său autobiografic, iar în 2013 vede lumina tiparului Copilăria lui Isus (The Childhood of Jesus; Humanitas Fiction, 2014). J.M. Coetzee este autorul unor volume de eseuri filozofice şi literare. Din 2002 trăieşte în Australia, fiind profesor emerit la University of Adelaide. În 2003 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

Cu acelaşi limbaj plin de intensitate, electrizant din romanul Aşteptându-i pe barbari, J.M. Coetzee reinventează în Foe povestea din Robinson Crusoe, atrăgând cititorului atenţia că arta povestirii presupune în acelaşi timp seducţie şi tiranie.

În 1720, eminentul om de litere Daniel Foe o întâlneşte pe Susan Barton, cândva naufragiată pe o insulă pustie. Ea l-a căutat pentru a-l convinge să-i scrie povestea incredibilă, despre misteriosul ei salvator, Cruso, şi servitorul acestuia, Vineri, care nu poate vorbi. Pornind de la această metaforă, J.M. Coetzee reconstituie aventurile celor trei personaje, într-o naraţiune densă şi plină de suspans, al cărei mesaj vorbeşte despre „adevărul“ povestirii, despre tentaţia irezistibilă a povestitorului de a-şi pune propria amprentă asupra întâmplărilor evocate.

Aflată la bordul unui vas al cărui echipaj organizează o revoltă, Susan Barton este lăsată în derivă pe mare, într-o barcă în care se mai află trupul neînsufleţit al căpitanului, ucis cu sălbăticie în timpul confruntării. După mai multe zile, ea ajunge pe legendara insulă a lui Cruso, din romanul lui Daniel Defoe. Relaţia care se leagă între cele trei personaje – Susan, Cruso şi Vineri – e una plină de compasiune şi solidaritate, dar are, totodată, zone de umbră care deconspiră adevărata natură a raporturilor dintre ei: cruzimea şi indiferenţa, teama şi violenţa. În cele din urmă, cei trei sunt salvaţi de echipajul unei corăbii care se apropie de insulă, dar Cruso moare înainte să ajungă la ţărm. Susan Barton hotărăşte să-l găsească pe Daniel Foe, care să scrie teribila aventură pe care o trăise pe insulă, dar înainte de aceasta va trebui să înfrunte cinismul şi răutatea unei societăţi care vede în Vineri un sclav care poate fi vândut pe bani frumoşi, iar în ea o femeie lipsită de moralitate.

 

„J. M. Coetzee a scris un roman superb, despre evenimentele din Robinson Crusoe, pe care le-a înfăţişat dintr-o perspectivă cu totul originală.“ (New York Times)

„Un mic roman miraculos, de o complexitate remarcabilă şi o forţă copleşitoare.“ (The Washington Post Book World)

„Micul roman al lui J. M. Coetzee este în acelaşi timp o variantă a lui Robinson Crusoe şi o complexă parabolă despre artă şi viaţă. Relaţiile dintre personaje sunt o alegorie a ordinii sociale nedrepte care otrăveşte Africa de Sud, ţara natală a autorului.“ (Publishers Weekly)

I

„În cele din urmă, nu am mai fost în stare să vâslesc. Mâinile îmi erau băşicate, spatele ars, trupul mă durea. Cu un suspin şi un clipocit abia auzit, m-am lăsat să alunec peste margine. Cu mişcări încete, pletele mele lungi plutind în jurul meu ca o floare a mării, ca o anemonă, ca o meduză din cele pe care le vezi în apele din Brazilia, am înotat spre insula necunoscută, o vreme înaintând aşa cum am şi vâslit, împotriva curentului, apoi dintr-odată eliberată din puterea lui, m-am lăsat dusă de valuri în golf şi mai departe până pe plajă.

Acolo am rămas răstignită pe nisipul fierbinte, capul mi-era plin de văpaia portocalie a soarelui, combinezonul (doar atât aveam pe mine când am părăsit nava) se usca pe mine şi se încingea de la soare, eram obosită, recunoscătoare, ca toţi cei salvaţi.

O umbră întunecată s-a întins deasupra mea, nu a unui nor, ci a unui bărbat înconjurat de o aură orbitoare. «Naufragiată», am zis eu cu limba umflată, uscată. «Sunt naufragiată. Sunt absolut singură». Şi mi-am arătat mâinile rănite.

Bărbatul s-a aşezat pe vine lângă mine. Negru la piele: un negru cu un cap de lână neţesălată, gol puşcă, doar cu o pereche de izmene grosolane. M-am ridicat în capul oaselor şi am cercetat faţa turtită, ochii mici, goi, nasul lat, buzele groase, pielea nu chiar neagră, mai degrabă cenuşie-închis, uscată, ca acoperită cu praf. «Agua», am încercat eu în portugheză, mimând gestul de a bea. Bărbatul nu a răspuns, mă privea ca pe o broască ţestoasă ori o focă, aruncată pe ţărm de valuri, care curând îşi va da sufletul şi apoi va putea fi hăcuită pentru a fi mâncată. Ţinea lipită de el o suliţă. Am naufragiat unde nu trebuie, mi-am zis eu şi mi am lăsat capul în piept: Am ajuns pe o insulă de canibali.

El a întins mâna şi m-a atins pe braţ cu dosul palmei. Vrea să ştie cum îmi e carnea, mi-am zis. Dar treptat respiraţia mi s-a domolit, am început să mă liniştesc. Bărbatul mirosea a peşte şi a lână de oaie într-o zi dogoritoare.

Apoi, pentru că nu puteam sta aşa toată ziua, eu m-am ridicat şi iarăşi am făcut gestul de a bea. Vâslisem toată ziua, nu mai băusem din noaptea de dinainte, nu-mi mai păsa dacă mă omora, atâta timp cât îmi dădea apă.

Negrul s-a ridicat şi mi-a făcut semn să-l urmez. M-a dus, înţepenită cum eram, toată o durere, peste dune de nisip, de-a lungul unei poteci care urca spre inima deluroasă a insulei. Dar abia dacă am început să urcăm, când am simţit o durere ca de împunsătură şi din călcâi mi-am smuls un ghimpe lung, cu vârful negru. Deşi am frecat bine locul, călcâiul s-a umflat iute, încât am ajuns să şchiopătez de durere. Negrul mi-a oferit spinarea lui, dându-mi de înţeles că mă va duce în spinare. Am ezitat să accept, pentru că era un ins slab şi mai scund decât mine. Dar nu aveam de ales. Astfel că, mai ţopăind într-un picior, mai cocoţându-mă pe spinarea lui, ridicându-mi combinezonul şi frecându-mi bărbia de părul lui sârmos, am urcat coama dealului, iar teama faţă de bărbatul acesta mi s-a potolit în această îmbrăţişare ciudată, pe la spate. Nici nu se uita pe unde calcă, am observat eu, ci sfărâma sub tălpi ciorchini întregi de ghimpi din cei care mie-mi străpunseseră pielea.

Pentru cititorii care au crescut cu poveşti de călătorie, cuvintele insulă pustie invocă un loc cu nisipuri fine şi copaci umbroşi, unde pârâiaşele curg pentru a astâmpăra setea naufragiatului, iar fructe pârguite îi cad în poală, unde nimic altceva nu se mai cere de la el decât să-şi treacă zilele până apare o corabie care să-l ducă acasă. Dar insula pe care am naufragiat eu era un cu totul alt loc: un deal înalt, stâncos, cu vârful retezat, care se înălţa abrupt din mare, pe toate părţile, în afară de una singură, o latură punctată de tufişuri cafenii care nu înfloreau niciodată şi nici nu-şi pierdeau frunzele. În larg creşteau desişuri de alge maronii care, aduse pe ţărm de valuri, răspândeau o duhoare puturoasă şi erau năpădite de roiuri de muşte mari, albicioase. Peste tot mişunau furnici, soiul care se găsea şi la noi, în Bahia, şi mai era o calamitate care se găsea în dune: o insectă mică-mică de tot, care ţi se vâra între degetele de la picioare şi îşi sfredelea drum până în carne. Nici măcar pielea întărită a lui Vineri nu era pavăză împotriva ei: labele lui erau împânzite de crăpături sângerânde, deşi el nu le băga în seamă. Şerpi n-am văzut, şopârlele în schimb ieşeau la căldura zilei, să se însorească, unele mici, sprintene, altele mari, leneşe, cu gulere albastre în jurul branhiilor, pe care le înfoiau când se speriau, şi sâsâiau, şi te pironeau cu privirea. Am prins una într-un sac, am încercat s-o îmblânzesc, hrănind-o cu muşte; dar nu voia să pună limba pe carne moartă, aşa că până la urmă i-am dat drumul. Şi erau maimuţe (despre care voi spune mai multe mai încolo), şi păsări, peste tot păsări: stoluri de vrăbii (eu aşa le numeam), care zburau toată ziua, ciripind, dintr-un tufiş în altul, iar pe stâncile de deasupra mării, triburi mari de pescăruşi şi de pescăruşi-gri, şi corbi-de-mare şi cormorani, astfel că stâncile erau albe de scârna lor. Iar în apă, porci-de-mare, foci, peşti de toate felurile. Prin urmare, dacă mă mulţumeam cu tovărăşia fiarelor, puteam să trăiesc pe deplin fericită pe insula mea. Dar când eşti obişnuit cu abundenţa vorbirii omeneşti, cum să te mulţumeşti cu croncănituri, ciripituri şi ţipete, cu lătrăturile focilor, cu geamătul vântului?

În sfârşit, am ajuns la capătul urcuşului şi cărăuşul meu s-a oprit să-şi tragă sufletul. Eu m-am pomenit pe un platou drept, nu departe de un fel de aşezare. În toate părţile se întindea marea licăritoare, în vreme ce la răsărit, corabia care mă adusese se îndepărta cu toate pânzele sus.

Nu mă gândeam decât la apă. Puţin îmi păsa de soarta ce mă aştepta, atâta vreme cât puteam să beau apă. La poarta aşezării stătea un om, cu pielea închisă şi barbă deasă.

— Agua, am zis, dând de înţeles şi prin semne.

El a arătat spre negru, iar eu am văzut că mă adresasem unui european.

— Fala inglez? am întrebat, aşa cum învăţasem să zic în Brazilia.

El a dat din cap că da. Negrul mi-a adus un blid cu apă. Am băut, negrul mi-a mai adus. Era cea mai bună apă pe care o băusem vreodată.

Ochii străinului erau verzi, părul ars de soare era ca paiul. Să fi avut vreo şaizeci de ani. Purta (permite mi să ţi-l descriu din cap până-n picioare) un pieptar şi pantaloni până sub genunchi, din cei pe care-i poartă luntraşii noştri pe Tamisa, şi o pălărie înaltă în formă de con, toate făcute din piei cusute între ele, cu blana în afară, iar în picioare o pereche de sandale trainice. La curea purta un băţ scurt şi un cuţit. Un răzvrătit, primul meu gând, încă un răzvrătit trimis la mal de un căpitan milos, şi unul dintre negrii de pe insulă, pe care şi l-a făcut servitor.

– Numele meu este Susan Barton, am zis eu. Am fost lăsată în voia valurilor de echipajul corabiei aceleia. Şi-au omorât stăpânul şi mie mi-au făcut asta.

Şi brusc, deşi nu-mi cursese nici o lacrimă cât fusesem insultată pe corabie şi în timpul ceasurilor de disperare când înfruntasem singură valurile, cu căpitanul zăcând mort la picioarele mele, un ţăruş ieşindu-i dintr-o orbită, am simţit nevoia să plâng. M-am aşezat pe pământ, ţinându-mi talpa rănită în mâini, şi am început să mă leagăn în faţă şi-n spate, hohotind ca un copil, în vreme ce străinul (care era bineînţeles acel Cruso de care ţi-am zis) se holba la mine mai degrabă ca la un peşte azvârlit pe ţărm de valuri decât ca la o făptură omenească nefericită.

Ţi-am spus cum era îmbrăcat Cruso; acum să-ţi povestesc despre sălaşul lui.

În mijlocul vârfului teşit al dealului se găsea o îngrămădire de stânci, înalte cât casa. În unghiul format de două dintre aceste stânci, Cruso îşi construise o colibă din prăjini şi trestii, trestiile legate unele de altele cu pricepere şi împletite printre prăjini, cu frunze drept acoperiş şi pereţi. Un gard cu o poartă prinse în balamale de piele completa o aşezare triunghiulară pe care Cruso o numea castelul său. Înăuntrul gardului, ferit de maimuţe, creştea o tarla de salate sălbatice amare. Această salată dimpreună cu peşte şi ouă de păsări alcătuiau singura noastră hrană pe insulă, după cum vei auzi.

În colibă, Cruso avea un pat îngust, singurul lui mobilier. Podeaua era din pământ gol. Vineri avea drept pat o saltea sub streaşină.

Într-un târziu, ştergându-mi lacrimile, i-am cerut lui Cruso un ac sau ceva de soiul ăsta, ca să-mi scot ghimpele din picior. Mi-a adus un ac făcut din os de peşte, cu o gaură sfredelită în capătul gros, prin ce mijloc nu ştiu, şi s-a uitat tăcut cum îmi scot ghimpele.

— Să-ţi spun povestea mea, am zis; pentru că mai mult ca sigur te întrebi cine sunt şi cum de mă aflu aici.

Mă numesc Susan Barton, sunt femeie singură. Tatăl meu era un francez care a fugit în Anglia ca să scape de persecuţiile din Flandra. Numele lui era de fapt Berton, dar, după cum se întâmplă, gurile străinilor l-au stâlcit. Mama era englezoaică.

Acum doi ani, singura mea fiică a fost răpită şi dusă în Lumea Nouă de către un englez, misit şi samsar în transportul naval. Am plecat în căutarea ei. Când am ajuns în Bahia, am fost întâmpinată cu tăgăduieli, iar când am insistat, cu grosolănii şi ameninţări. Împuterniciţii Coroanei nu m-au ajutat în nici un fel, zicând că e o neînţelegere între englezi. Locuiam în gazdă, coseam ca să am din ce trăi, şi am căutat, şi am aşteptat, dar nici urmă de copilul meu. În culmea disperării şi rămasă fără bani, m-am îmbarcat pe un vas comercial ce se îndrepta spre Lisabona.

La zece zile după ce am părăsit portul, ca şi când necazurile mele nu erau şi aşa mari, echipajul s-a răzvrătit. Dând buzna în cabina căpitanului, marinarii l-au ucis fără milă, deşi el i-a implorat să-l lase în viaţă. Pe aceia dintre ei care nu s-au alăturat răzmeriţei, i-au pus în lanţuri. Pe mine m-au pus într-o barcă, cu leşul căpitanului alături, şi m-au lăsat în voia valurilor. De ce au hotărât să mă abandoneze astfel, nu ştiu. Dar de obicei ajungem să-i urâm pe cei faţă de care ne-am purtat rău şi ne dorim să nu-i mai vedem niciodată. Inima omului este un codru întunecat – o vorbă a brazilienilor.

Întâmplarea a făcut – sau poate răscoala a fost astfel gândit㠖 să fiu abandonată în apropierea acestei insule. Remos! a strigat marinarul de pe punte, adică să pun mâna pe vâsle şi să vâslesc. Eu tremuram îngrozită. Aşa că, în timp ce ei râdeau şi îşi băteau joc de mine, eu eram dusă de valuri ba într-o parte, ba în alta, până când s-a stârnit vântul.

Toată dimineaţa, în timp ce corabia se îndepărta (îmi vine să cred că răzvrătiţii aveau de gând să devină corsari de-a lungul coastelor Hispaniei), eu am vâslit cu căpitanul mort la picioarele mele. Curând, palmele mi s-au umplut de băşici – uite! –, dar nu îndrăzneam să mă opresc, de teamă să nu mă ia curentul şi să trec de insula ta. Cu mult mai rea decât durerea pricinuită de vâslit era perspectiva de a rătăci noaptea pe întinsa pustietate a mării, când, din câte am auzit, monştrii din adâncuri ies în căutare de pradă.

Dar, la un moment dat, nu am mai putut vâsli. Mâinile mi se jupuiseră, spatele mi-era ars, trupul mă durea. Cu un suspin şi un clipocit abia auzit, m-am lăsat să alunec peste margine şi am început să înot spre insulă. Valurile m-au purtat până la ţărm. Restul îl ştii.

Cu aceste cuvinte m-am prezentat lui Robinson Cruso, în zilele în care încă stăpânea insula şi am devenit al doilea supus al lui, primul fiind servitorul lui, Vineri.

M-ar bucura să-ţi relatez acum povestea acestui Cruso aparte, aşa cum am auzit-o spusă chiar de el. Dar poveştile pe care mi le-a zis erau atât de diferite şi atât de greu de împăcat unele cu altele, încât tot mai mult mă gândeam că vârsta şi izolarea îşi puseseră amprenta asupra memoriei lui şi nu mai era sigur ce anume era adevăr şi ce anume fantezie. Bunăoară, azi spunea că tatăl lui fusese un negustor bogat, care-şi părăsise afacerile pentru a căuta aventura. Pentru ca mâine să-mi spună că fusese un băiat sărac, orfan, care urcase la bordul unei corăbii ca băiat de serviciu şi fusese capturat de mauri (avea o cicatrice pe braţ, urma – zicea el – lăsată de fierul roşu), a reuşit să scape şi şi-a croit drum spre Lumea Nouă. Uneori zicea că trăia pe insula lui de cincisprezece ani, împreună cu Vineri, ei doi fiind singurii care scăpaseră când corabia li se scufundase.

– Vineri era prin urmare copil când s-a scufundat corabia? întrebam eu.

– Întocmai, un copil, doar un copil, un sclav mic, răspundea Cruso.

Ca în alte dăţi, de pildă când a zăcut cuprins de febră (şi să nu credem că febra, ca şi beţia, scoate adevărul la iveală, vrem, nu vrem?), povestea despre canibali, despre cum Vineri era un canibal pe care el l-a salvat de la a fi rumenit şi înfulecat de ceilalţi canibali.

– Şi canibalii nu se puteau întoarce să-l ia pe Vineri? întrebam eu, iar el dădea din cap în semn că da. Iar eu insistam: De aceea te uiţi mereu pe mare – să afli din timp despre întoarcerea canibalilor? – şi el iar dădea din cap.

Prin urmare, până la urmă nu m-am dumirit care era adevărul, ce era minciună şi ce erau doar vorbe fără şir.

Dar să mă întorc la povestea mea.

© 2007 Revista Ramuri